Primul câine salvat după ce am scos la lumină tot ce s‑a întâmplat în Vetmedan a fost ea.
Nu „mi-am ales câinii”, cum zice criminalul.
Adevărul e că Nicoleta Ilie m-a rugat plângând să o iau.
Când am văzut-o… era doar o umbră de câine.
Un trup făcut din frig, oase și renunțare.
Ghemuită într-un colț, ca și cum încerca să dispară ca să nu mai doară.
E o femelă uriașă, construită pentru 60 de kilograme de forță și viață.
Are 20….
Douăzeci de kilograme de suferință.
Și totuși, încă respira.
Abia la 3 zile după preluare, după hrană și tratament, a reușit să se ridice.
Atunci am înțeles ceva: câinii nu mor când sunt slabi.
Mor când nu îi vede nimeni.
Acum suntem prietene. Genul acela de prietenie care se leagă doar între două suflete care au supraviețuit aceluiași iad.
Și m-a „rugat” să vă spun așa:
Ea a îndurat atâta frig încât speră ca noi, oamenii, să nu ne mai fie frică.
Să venim mâine în fața Parlamentului și să spunem adevărul cu vocea pe care ea nu o are.
Pentru mine, ea e Suraia.
Suraia din carne, oase și speranță.
Un câine pe care Lazăr nu a apucat să îl omoare.
Și căruia eu îi voi reda strălucirea.
P.S: Ne vedem mâine în fața Parlamentului( intrarea dinspre parcul Izvor) între 16-19…!
