Cazul de la Suraia mi-a luat tot ce știam că am din plin: cuvintele. Ba mai mult, m-a împins într-un colț al meu pe care îl țin sub control, un colț în care nu mai vreau dreptate, nu mai vreau proceduri, nu mai vreau explicații, vreau durere, durere întoarsă, durere prelungită, durere calculată, nu ca izbucnire, ci ca experiență lentă, aproape educativă, în care omul acela să nu poată fugi, să nu poată închide ochii, să nu poată scurta nimic.
Și mă aud gândind lucruri care mă sperie, lucruri pe care nu le-aș spune cu voce tare într-o cameră luminoasă, dar care există, clare, articulate, în mine: dorința ca el să simtă frica aceea mută, aceea care nu se negociază, dorința ca timpul să se dilate pentru el, ca fiecare secundă să fie conștientizată, agonizată, ca fiecare așteptare să doară, ca neputința să fie deplină, fără martori, doar în prezența unui furtun, a unui băț ascuțit și a unui jet de apă rece.
Nu vreau o moarte rapidă, nu vreau o condamnare administrativă, vreau să știe, vreau să simtă, vreau să înțeleagă prin carne ceea ce nu a înțeles prin minte, și, în timp ce formulez aceste gânduri, îmi dau seama că există oameni ca această scursură insalubră social care te pot coborî, chiar și pentru câteva minute, în zona în care ai fi capabilă de o cruzime ordonată, nu isterică, nu impulsivă, nu haotică, ci rece, aproape moralizatoare. Ceea ce e și mai grav.
Mă văd justificându-mă, spunând că nu e tortură, că e echilibru, că nu e răzbunare, că e proporție, și exact în acest carusel de sentimente simt cum ceva din mine alunecă, cum furia începe să semene cu ceea ce condamn, cum diferența dintre el și mine devine mai puțin confortabilă decât mi-ar plăcea.
Nu știu ce mă tulbură mai tare, fapta lui sau capacitatea mea de a imagina, fără ezitare, o suferință prelungită pentru el, nu știu dacă lupta e cu omul acela sau cu această parte din mine care ar vrea să îl vadă distrus încet, controlat, fără ieșire, și care, pentru o clipă rușinoasă, ar numi asta dreptate.
Textul ăsta e publicat fără să fie corectat, recitit, modificat, ca un reminder pentru mine că nu sunt un om atât de bun pe cât i-ar fi plăcut acelui Dumnezeu care permite astfel de atrocități.
Cazul de la Suraia mi-a luat tot ce știam că am din plin: cuvintele. Ba mai mult, m-a împins într-un colț al meu pe care îl țin sub control, un colț în care nu mai vreau dreptate, nu mai vreau proceduri, nu mai vreau explicații, vreau durere, durere întoarsă, durere prelungită, durere calculată, nu ca izbucnire, ci ca experiență lentă, aproape educativă, în care omul acela să nu poată fugi, să nu poată închide ochii, să nu poată scurta nimic.
Și mă aud gândind lucruri care mă sperie, lucruri pe care nu le-aș spune cu voce tare într-o cameră luminoasă, dar care există, clare, articulate, în mine: dorința ca el să simtă frica aceea mută, aceea care nu se negociază, dorința ca timpul să se dilate pentru el, ca fiecare secundă să fie conștientizată, agonizată, ca fiecare așteptare să doară, ca neputința să fie deplină, fără martori, doar în prezența unui furtun, a unui băț ascuțit și a unui jet de apă rece.
Nu vreau o moarte rapidă, nu vreau o condamnare administrativă, vreau să știe, vreau să simtă, vreau să înțeleagă prin carne ceea ce nu a înțeles prin minte, și, în timp ce formulez aceste gânduri, îmi dau seama că există oameni ca această scursură insalubră social care te pot coborî, chiar și pentru câteva minute, în zona în care ai fi capabilă de o cruzime ordonată, nu isterică, nu impulsivă, nu haotică, ci rece, aproape moralizatoare. Ceea ce e și mai grav.
Mă văd justificându-mă, spunând că nu e tortură, că e echilibru, că nu e răzbunare, că e proporție, și exact în acest carusel de sentimente simt cum ceva din mine alunecă, cum furia începe să semene cu ceea ce condamn, cum diferența dintre el și mine devine mai puțin confortabilă decât mi-ar plăcea.
Nu știu ce mă tulbură mai tare, fapta lui sau capacitatea mea de a imagina, fără ezitare, o suferință prelungită pentru el, nu știu dacă lupta e cu omul acela sau cu această parte din mine care ar vrea să îl vadă distrus încet, controlat, fără ieșire, și care, pentru o clipă rușinoasă, ar numi asta dreptate.
Textul ăsta e publicat fără să fie corectat, recitit, modificat, ca un reminder pentru mine că nu sunt un om atât de bun pe cât i-ar fi plăcut acelui Dumnezeu care permite astfel de atrocități.
Cazul de la Suraia mi-a luat tot ce știam că am din plin: cuvintele. Ba mai mult, m-a împins într-un colț al meu pe care îl țin sub control, un colț în care nu mai vreau dreptate, nu mai vreau proceduri, nu mai vreau explicații, vreau durere, durere întoarsă, durere prelungită, durere calculată, nu ca izbucnire, ci ca experiență lentă, aproape educativă, în care omul acela să nu poată fugi, să nu poată închide ochii, să nu poată scurta nimic.
Și mă aud gândind lucruri care mă sperie, lucruri pe care nu le-aș spune cu voce tare într-o cameră luminoasă, dar care există, clare, articulate, în mine: dorința ca el să simtă frica aceea mută, aceea care nu se negociază, dorința ca timpul să se dilate pentru el, ca fiecare secundă să fie conștientizată, agonizată, ca fiecare așteptare să doară, ca neputința să fie deplină, fără martori, doar în prezența unui furtun, a unui băț ascuțit și a unui jet de apă rece.
Nu vreau o moarte rapidă, nu vreau o condamnare administrativă, vreau să știe, vreau să simtă, vreau să înțeleagă prin carne ceea ce nu a înțeles prin minte, și, în timp ce formulez aceste gânduri, îmi dau seama că există oameni ca această scursură insalubră social care te pot coborî, chiar și pentru câteva minute, în zona în care ai fi capabilă de o cruzime ordonată, nu isterică, nu impulsivă, nu haotică, ci rece, aproape moralizatoare. Ceea ce e și mai grav.
Mă văd justificându-mă, spunând că nu e tortură, că e echilibru, că nu e răzbunare, că e proporție, și exact în acest carusel de sentimente simt cum ceva din mine alunecă, cum furia începe să semene cu ceea ce condamn, cum diferența dintre el și mine devine mai puțin confortabilă decât mi-ar plăcea.
Nu știu ce mă tulbură mai tare, fapta lui sau capacitatea mea de a imagina, fără ezitare, o suferință prelungită pentru el, nu știu dacă lupta e cu omul acela sau cu această parte din mine care ar vrea să îl vadă distrus încet, controlat, fără ieșire, și care, pentru o clipă rușinoasă, ar numi asta dreptate.
Textul ăsta e publicat fără să fie corectat, recitit, modificat, ca un reminder pentru mine că nu sunt un om atât de bun pe cât i-ar fi plăcut acelui Dumnezeu care permite astfel de atrocități.
Corina Bacanu Calarasu
