Emma Stratulat 
„Nu știu dacă oamenii își dau seama… dar unele lucruri nu se fac din curaj.
Se fac dintr-o chemare care nu te lasă să dormi, dintr-o durere care apasă până când nu mai poți sta pe loc și ești obligat să mergi înainte.

Așa am ajuns eu aici.

Nu mi-am dorit niciodată să intru în locuri care ți se lipesc de suflet ca o umbră rece.
Nu mi-am dorit să mă expun, să trăiesc riscuri, să ajung la limite care nu ar trebui să existe pentru nimeni.
Dar am fost nevoită.
Pentru ei.
Pentru cei care nu pot spune „mă doare”.

Totul a început când Vetmeden a făcut contract cu primăria Bârnova( puteți mulțumi primarului Mihai Balan).
Un contract născut din orgoliu, nu din grijă.
O demonstrație de putere îndreptată fix în locul unde știau că doare.

Iar când Lazăr mi-a spus că va veni să captureze câini din Bârnova și Rediu  Rediu, locul unde a început povestea asociației pe care o reprezint, locul unde am ridicat vieți cu mâinile mele  am înțeles că nu mai pot rămâne pe margine.

Și acum vine adevărul pe care îl port în mine de ani.

Ani la rând am spus stânga și dreapta, primarilor, oamenilor cu funcții, oamenilor publici, oricui ar fi trebuit să audă, ce se întâmplă în aceste lagare private.
Ani la rând am explicat, am rugat, am avertizat, am strigat…..și vorbele mele s-au pierdut în tăcere.
Mereu am zis:
„Într-o zi, o să vă arăt.”

Ziua aceea a venit.

Așa că încep să vă povestesc finalul.
Finalul lui Vetmedan și începutul rănilor mele.

Mi-am dorit din suflet să pot filma golul acela…
Cuștile goale, în întuneric, pereții încărcați cu tot ce au văzut, podeaua care încă respira frică.
Mi-am dorit să arăt lumii ceea ce am tot spus ani la rând, fără ecou.

Dar n-am putut.
Criminalul urla la mine necontenit: „Ieși afară, potaie!”, iar eu am ales să nu răspund.
Nu am vrut ca ultima lor clipă în acel loc să fie umbrită de scandal.
Așa că am ieșit.
Am tăcut.
Și m-am agățat de singurul lucru bun din toată noaptea aceea:ultimul câine plecase.
Ultima respirație din acel lagăr de exterminare fusese eliberat.

Nu am video.
Nu am imagini perfecte.
Am doar povestea asta… și o gaură neagră rămasă în suflet, o rană care încă nu știe să se închidă și care pulsează ori de câte ori îmi amintesc.
Dar tocmai de aceea voi spune povestea.
O voi spune întreagă.
Așa cum a fost.
Nu pentru mine.
Pentru ei.
Și pentru ca niciodată, nimeni, să nu mai poată spune: „nu am știut”.

#Fiecareviataconteaza

P.S: Poza e făcută de domnul polițist Gabriel Caragea, care a fost acolo( în ploaie, vânt și mizerie)până a plecat ultimul câine, lucru pentru care sunt îi sunt recunoscătoare.
Sunt și aspecte negative, dar eu am apreciat empatia de care a dat dovadă în acel moment.”