MEŞTEŞUGUL VIEŢII – CRONICĂ DE TEATRU

Cristiana Gavrilă (3 noiembrie 2011)

Plictiseala de celălalt până când viaţa toată se transformă într-o mare ratare. Obişnuinţa – ca nevoie de celălalt pentru a căpăta un sens după o viaţă întreagă. Acestea sunt două ipostaze ale cuplului, tratate în “Meşteşugul vieţii” de Hanoch Levin.

Chiar şi în “Scaunele” lui Eugene Ionesco, pe care tot regizorul Felix Alexa l-a semnat, la Bulandra, viaţa cuplului este mai blândă, pentru că ura se naşte dintr-o ratare privită cu candoare. Acolo, aşteptarea celor doi bătrâni respiră în toate replicile într-un “ai fi putut să fii”, aici nu se mai poate nimic.

Totul a trecut, iar senzualitatea, care îi lega, a dispărut odată cu trecerea timpului. El – Răzvan Vasilescu – vrea o schimbare radicală. Ea – Dana Dogaru – ştie că trebuie să-l calmeze. Dar metodele, replicile şi soluţiile ei sunt mereu aceleaşi, lucru care îl aduce la demenţă pe el şi îl omoară cu fiecare sunet.

Viaţa lor şi viaţa, în general, este privită cu atât de mare simplitate încât adevărul şi sinceritatea ies la iveală. Momentul care le declanşează este apariţia celui de al treilea (Dan Aştilean), un vecin care suferă de o singurătate cronică. Mai rău decât să te ratezi în cuplu, este să te ratezi de unul singur.

Reacţiile sunt dureroase, dar a le urma până la capăt înseamnă o altă minciună. Regizorul încadrează povestea într-un spaţiu cenuşiu (scenografia Nina Brumuşilă), o casă colorată de timpul scurs al căsniciei (pe care fiecare o dispută când vine vorba de despărţire).

Este comic şi trist felul în care el o trânteşte din pat pe ea, dureros şi impasibil, modul cum ea încearcă să-l înţeleagă pe el. Aici a lucrat Felix Alexa cu atenţie la detalii, iar cei doi actori spun povestea prin toată fibra fiinţei lor.

Construcţia spectacolului este simplă, dar solidă, sprijinită pe un text care vorbeşte răspicat despre problema ratării, despre cuplu, despre iubire, despre nevoia de celălalt şi moartea de unul singur. Te regăseşti în umorul replicilor dintre cei doi, în revolta declanşată, pe rând, în comentariul cântat al Adei Milea, care decupează scenele şi întregeşte mesajul cu ironie şi detaşare.

Sinceritatea cred că este cuvântul care descrie acest spectacol, născut dintr-o poveste la graniţa dintre real şi absurd, ca şi existenţa. Iar după deviza “numai moartea ne va despărţi”, în notă absurdă, dar cu tenta unui adevăr grotesc, spectacolul se încheie cu imaginea “numai moartea le va rezolva”.

http://www.bewhere.ro/teatru-si-dans/me-te-ugul-vie-ii-cronica-de-teatru-311