Parisul, vara — un poem în proză

Vara pariziană nu vine, ci se revarsă — ca lumina peste apele Senei, leneșă și aurie, prelingându-se pe poduri vechi ca niște oase ale orașului. Cerul rămâne treaz până tardiv, refuzând să adoarmă, și lasă zilele să se întindă ca o strofă care nu se mai termină.

Piatra caldă a bulevardelor haussmanniene păstrează amintirea soarelui până noaptea, iar balcoanele de fier forjat șoptesc povești vechi celor care ridică privirea. Pe sub castani, umbrele desenează dantelă pe trotuar, iar florile de tei plutesc în aer ca o ninsoare parfumată, dulce și fără grabă.

Sena curge indiferentă la timp, oglindind cerul violet al asfințitului, în timp ce Turnul Eiffel se aprinde ca o lumânare uriașă, ținută sus pentru tot orașul. Pe malurile ei, oamenii se așază ca niște păsări migratoare, cu pahare de vin și tăceri împărtășite, ascultând orașul respirând.

În Montmartre, felinarele se aprind timid, iar penelul unui pictor de stradă prinde, pentru o clipă, sufletul trecător al serii. Acordeonul plânge dulce pe o stradă îngustă, și fiecare notă pare să știe că vara e trecătoare, deși Parisul se preface mereu că are tot timpul din lume.

E un oraș care, în iulie și august, nu mai aleargă — se lasă pur și simplu privit, ca o pictură veche pe care nimeni nu se mai grăbește s-o explice.