În seara de 14 martie, la Sala Radio, m-am dus liniștită la concertul lui Nicu Alifantis, convinsă că o să fie o seară calmă: puțină muzică bună, puțină nostalgie, poate un oftat poetic pe ici pe colo.

Numai că planul meu s-a dus pe apa sâmbetei încă din momentul în care a început concertul. Când a apărut Nicu Alifantis pe scenă cu FragileBand, publicul a început să aplaude de parcă tocmai venise primăvara personal să cânte la chitară.

Eu, bineînțeles, am vrut să par o spectatoare cultă și calmă. Am dat din cap pe ritm, cu o expresie profundă, ca și cum înțelegeam toate subtilitățile universului. După vreo două melodii însă, m-am trezit că fredonez atât de tare încât doamna din fața mea s-a întors și mi-a aruncat o privire care spunea clar:
„Doamnă, am plătit bilet la Alifantis, nu la dumneavoastră.”

La o melodie mai cunoscută, toată sala cânta. Atmosfera era atât de bună încât aveam impresia că dacă Nicu Alifantis ar fi zis:
„Acum toată lumea să bată ritmul cu piciorul stâng și să fluture programul concertului în aer!”,
toată sala ar fi făcut-o fără să clipească.

La final, după aplauze lungi, m-am trezit cu aceeași concluzie pe care o am de fiecare dată la spectacolele lui:
am intrat în sală ca o persoană normală și am ieșit fredonând pe stradă, cu un zâmbet suspect de larg, de parcă tocmai descoperisem că viața e puțin mai frumoasă când o acompaniezi cu o chitară.

Și cred că asta e magia concertelor lui Nicu Alifantis: vii pentru muzică… și pleci cu chef de cântat chiar dacă vecinii nu sunt neapărat pregătiți pentru spectacolul tău de după.